Dreams come true…

30 Mai

Am auzit multe si poate am vazut cat sa ajunga, dar sa ajungi la varsta la care sa dai vina pe greselile din copilarie nu credeam sa ajung. Oricum cate au fost sau cat de mari poate nici nu imi aduc aminte si nici nu conteaza. Nu ma plang nici de viata, poate a fost grea poate nu, dar am si trait-o. Dar nu dau vina decat pe mine pentru ce am ajuns sau cat de departe. Parintii m-au crescut cum au stiut mai bine si mi-au schitat pe undeva un drum pe care daca vroiam il urmam sau nu. Nu am dat vina pe ei daca eu am ceva „sechele” sunt ale mele si eu trebuie sa le repar. Si sa folosesc vicile unuia sau lipsa altuia, pentru a scuza o nevoie sau un comportament necorespunzator mi se pare dezgustator. Cum ii ai,cat ii ai sunt ai tai si ar trebui sa le arati ca ii iubesti, sa ii respecti. Dupa sa devi om pe picioarele tale. Stiu ca de multe ori cu mama mi-am luat nasul la purtare si am crezut ca le stiu pe toate, dar pentru asta parca nu mi-a ajuns timpul si cuvintele sa ii spun cat de mult o iubesc. Cu tata pe cealalta parte nu prea am stiut cum sa ma comport,dar am ramas de la el cu impresia ca un barbat ar trebui sa protejeze femeia de orice necaz.

Nici dupa deceptiile in dragoste nu mi-am ridicat ziduri de nedaramat si intotdeauna am crezut in dragostea care urma ca o sa ma  schimbe sau sa ramana toata viata. Cred ca meritam o a doua sansa si ca totul se poate ierta.

Ne dorim de mici sa devenim oamneni mari si sa avem tot felul, iar cand suntem mari ne dorim sa nu mai stim nimic de probleme si sa revenim la copilarie. Sa gresim,sa ne jucam, sa iubim la fiecare a 3-a zi, sa ne certe parintii pentru cate o boacana. Ironic cum dupa dam vine pe altii, nu pe noi.

Nu am fost niciodata o diva si nici „the girl next door” , dar nici macar intre. Am fost tot timpul eu si asta si acum imi place la mine. Cine ma place, ma place asa cum sunt. Nu spun ca nu sunt lucruri de schimbat, nu spun ca nu fac greseli, spun doar ca le asum pentru ca ma fac mai puternica si imi dau speranta ca am invatat ceva.

Azi eram intr-un birou care nici macar nu era al meu, dar l-am simtit ca si cum ar fi. Parca imi gasisem locul,desi nu il cautam. Mi-am adus aminte ca asta mi-am dorit de cand sunt mica, poate a venit prea tarziu sau poate nu a venit inca momentul in care sa cred ca e al meu, dar va deveni. Sentimentul e de nedescris. M-am gandit ca poate daca as fi facut pasul mai repede,ca poate daca vedea mama ca vreau ma impingea mai tare de la spate. Dupa mi-am dat seama ca e doar vina mea si lipsa mea de curaj. Acum stiu ca o lucrez mai mult si la un moment dat o sa stau intr-un birou care sa fie al meu si multumirea o sa fie de 1000 de ori mai mare. Am simtit ca visul poate deveni realitate si asta doar daca imi dau interesul si muncesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: